Chestie de marketing

"Era un banc mai vechi, cu o discutie între un hamster şi un şobolan… Ultimul se întreabă necăjit cum de toată lumea îl vede ca pe o creatură îngrozitoare, mizerabilă şi periculoasă, în timp ce partenerul său de discuţie este alintat, iubit, hrănit şi mângâiat… iar răspunsul hamsterului lămureşte rapid problema: “chestie de poziţionare”…
Poziţionarea psihologică este locul pe care îl ocupă brandul în mintea consumatorului. Şi orice om de marketing va afirma că este un aspect esenţial… iată însă că şi în viaţa personală locul pe care îl ocupi “pe piaţă” se dovedeşte a fi la fel de important. Contează ce mesaj transmiţi şi, poate şi mai mult, contează cum te prezinţi la început, ce imagine îşi formează ceilalţi despre tine. Pentru că odată lipită eticheta de tine… e greu să o mai dai jos. Şi o etichetă tot ţi se va atribui, aşa că dacă nu intervi tu de la început vei fi poziţionat spontan de piaţă, iar asta poate să nu fie “de bine” – rişti să ajungi într-o zonă de griuri confuze şi elemente negative. E mai bine să controlezi tu de la început situaţia.
Problema este că pârdalnica asta de poziţionare nu e una şi bună toată viaţa, ci diferă de la caz la caz. Da, ştiu, toată lumea vorbeşte despre cum e bine să dai, să întorci şi celălalt obraz şi să sfinţeşti locul prin muncă şi multă bunăvoinţă… ai zice că asta e cheia, te aşezi cuminte în nişa sfinţilor wannabe si gata, însă nu, nu e chiar aşa.
În şcoală mergea figura. Dacă profesorii te percepeau la început drept elev “bun”, lucrurile erau aranjate. Puteai să o mai dai în bară din când în când liniştit, chestiunea era clasată la “excepţii” şi nu primeai pedepse similare cu cele încasate de “netrebnicul ăla de Ionuţ” care nu mai ieşea din notele de 4 şi 5. Ce conta că în capul tău se învârteau idei de mii de ori mai năstruşnice decât ale bietului Ionuţ, mutra ta era angelică şi trebuia doar să te asiguri că aveai pampoanele aranjate şi vocabularul cizelat. Adică aparenţele intacte.
La birou însă nu e bine să pari elev silitor… Poate să fie chiar o mare eroare. Dacă eşti angajatul paşnic şi muncitor, care nu crâcneşte, nu cârcoteşte şi nu lipseşte, vei suferi următoarele consecinţe: 1. primeşti cele mai multe proiecte, eventual în plus, ca tot le duci fără comentarii şi le mai şi rezolvi fără să urli la şapte persoane, delegi alte patru sau să te plângi de incapacitatea tuturor celorlalţi implicaţi în proiect… şi 2. când îndrăzneşti să lipseşti sau să cârcoteşti (cu mult mai puţin decât Popeasca de la contabilitate care dă cu dosarele de toţi pereţii când primeşte un job nou), se va considera că ţi-ai luat nasul la purtare şi că, hei, cam exagerezi… Plus că poziţionarea de “om priceput” nu te ajută, aşteptările sunt mai mari şi trebuie să stai să te mai şi autodepăşeşti… bleah, obositoare treabă … pe când, dacă arăţi că te pricepi la mai puţine şi îi laşi pe ceilalţi să te ajute/îndrume, să vezi ce aplauze de încurajare vei primi la tot pasul, ca să nu mai spun că nu te va considera nimeni potenţial rival…
În viaţa particulară la fel: acasă… mda, dragostea trece prin stomac, însă nu degeaba insistă mamele că maică, dacă îi arăţi că eşti perfect capabilă să faci sărmăluţe în foi de viţă cu un copil atârnat de gât şi altul de poale, în timp ce plăteşti facturile online şi mai ai grijă să ai şi o coafură impecabilă, yep, Wonder Woman o să scrie pe tine dar şi ai toate şansele să şi faci asta toată viaţa. Modelul blondei cu ochi de căprioară, picioare de gazelă şi două mâini stângi în bucătărie s-ar putea să nu-ţi aducă o statuie de eroină, însă probabil vei avea o viaţă mai liniştită şi ocazia de a mânca mult mai des la restaurant… Iar dacă insişti să fii tu prietena pe umărul căreia să plângă toată lumea… noroc mult, pentru că atunci când o să vrei să schimbi macazul ceilalţi se vor uita tulbure la tine. Ce dacă amica Oana îşi permite să plângă la orice problemă minusculă, inclusiv atunci când îşi rupe o unghie… tu, în calitatea ta de stâlp de susţinere, musai să rămâi pilon solid chiar dacă îţi cade casa în cap. Şi dacă ţi se tolerează o excepţie, ţine cont că e doar atât, o excepţie şi revino-ţi rapid la calitatea ta de bază: susţinerea. Susţinerea altora, ca să fim clari.
Evident că nu trebuie să exagerezi la partea cu poziţionarea, dozajul este esenţial. Altfel rişti să nu te mai angajeze nimeni, să ajungi proasta (prostul) satului sau tot aşa, după caz… Jocul de-a poziţionarea este teribil de subtil, dar şi dur. Este esenţial să te decizi ce vrei, pentru că cei din jurul tău cumpără exact ce vinzi, iar dacă mai apoi vrei să schimbi marfa trebuie să înţelegi că e posibil să-ţi pierzi din clienţii fideli… iar repoziţionarea este dificilă, uneori chiar imposibilă… şi cu siguranţă extrem de costisitoare.
Nu degeaba se spune că poziţionarea este lupta pentru un loc în mintea clientului. În cazul de faţă, tu eşti un brand şi e bine să te decizi de la început ce vinzi şi cui… să îţi cunoşti publicul ţintă şi să îţi stabileşti elementele de diferenţiere, atuurile personale, acele caracteristici cu care doreşti să te asocieze ceilalţi. Altfel rişti să te trezeşti că eşti căutat pentru alte lucruri decât ce îţi doreşti tu să oferi sau, mai rău, că vinzi taman ce nu vrei să vinzi. Da, are legătură cu personalitatea, educaţia, cultura, bref, cu background-ul tău… însă poziţionarea nu înseamnă modificarea propriei tale persoane la nivel fundamental, ci mai degrabă ceea ce faci cu percepţia propriei tale persoane de către ceilalţi, e echivalentul gestului de “a te aşeza într-o lumină mai bună”, în funcţie de ce vrei să arăţi, fie că e vorba despre capacitatea ta intelectuală sau de picioarele de gazelă de care vorbeam mai sus. Ea vine însă cu riscul de a crede că dacă dai mai mult o să primeşti mai mult, ceea ce este fals: dacă dai mai mult probabil că vei fi exploatat mai mult, aşa că grijă mare şi la dozaj . Ce comunici despre tine înseamnă şi că îţi cam setezi singur nivelul de aşteptări din partea celorlalţi…